10 POVEȘTI DESPRE PRIETENIE
(pentru
copii cu vârste cuprinse între 4-6 ani)
Texte: Simona Ioniță
Ilustrații: Antonia Nweke (5 ani)
A fost odată o
broscuța tare curioasă. Ea locuia lângă pădurea minunilor. Despre acea pădure
se spunea că, te poate transforma și te poate duce în lumea pe care ți-o dorești.
Broscuța noastră,
Moni, căci acesta era numele ei, visa sa poată vedea cum e în lumea oamenilor. Auzise
că există jucării care arată ca ea și copiii se bucură jucându-se cu ele. Își
dorea să trăiască și ea o astfel de experiență a jucăriei broscuță. Întrucât
gândul nu-i dădea pace s-a hotărât să meargă în pădurea minunilor și să-și pună
această dorință. Să se transforme într-o broscuță jucărie!
Pădurea minunilor
era locul care te ajuta să-ți împlinești orice dorință, însă drumul până acolo
nu era deloc ușor. Înainte de a intra în pădure trebuia să mergi pe o alee care
avea de o parte și de alta numai liane răutăcioase. Dacă nu erai atent se înfășurau de tine și nu-ți
mai dădeau voie să avansezi. Însă Moni era o brocuță ambițioasă. A mers cu grijă. A ales momentul cel mai potrivit, acela când
lianele se odihneau. Unele dintre ele aveau un somn tare adânc, iar Moni a
știut să profite de acest lucru. Dorința era prea mare și nu-și permitea să
facă vreo greșeală care să o țină pe loc și să nu ajungă acolo unde vroia, la îndeplinirea
visului ei.
O dată ajunsă pe
tărâmul magic al pădurii minunilor, broscuța a închis ochii, și-a imaginat
dorința concretizându-se și ... gata!
Moni s-a
transformat într-o broscuță de cauciuc care atunci când o apăsai striga
"oac". Uitase, însă, să-și dorească să se afle pe rafturile unei
librării sau direct în casa vreunui copil, ca experiența ei să se concretizeze
exact cum își imaginase.
Așa că, nu avea
ce face decât să aștepte să treacă cineva prin pădure, care s-o observe și s-o
ia acasă. Nu trecu mult timp și apăru pădurarul. Acesta nu o observă. Dezamăgită,
broscuța se rostogoli până la piciorul lui. Călcată cu talpa bocancului ea
scoase un "oac" țipător.
- O jucărie! Oare
cum o fi ajuns aici? I-o voi duce nepoatei mele.
Moni era fericită.
Va ajunge la un copil. Exact așa cum își dorise.
- Iată, Toni dragă, ți-am adus o broscuță!
- Mulțumesc, bunicule! Ce frumoasă e! Merg să-i fac băiță!
Fetița spălă broscuța și îi făcu cunoștință cu celelalte
jucării. În sfârșit, trăia experiența mult visată. Cu timpul începu să i se
facă dor de lacul ei. Pe zi ce trecea devenea tot mai tristă. Trebuia să ajungă
iar în pădure pentru a se putea transforma în broscuța ce fusese mai înainte. Se strădui din răsputeri s-o supere pe
Toni pentru a o determina să renunțe la ea, însă în zadar pentru că fetița se atașase
de jucărie. Astfel, broscuța trebuia să se obișnuiască cu ideea de a nu-și mai
vedea lacul.
Dar, într-o bună
zi... la Toni veni în vizită un băiețel. Acesta luă broscuța și apăsă pe ea
până când nu mai auzi niciun sunet. Broscuța jucărie se stricase și acum avea
șanse să ajungă în pădure. A fost
aruncată la coșul de gunoi. Vântul puternic a răsturnat tomberonul, parcă
special pentru a o ajuta, și a dus-o direct pe tărâmul pădurii minunilor.
Astfel s-a
transformat iarăși în broscuța cea vie și a ajuns în lacul ei.
De atunci,
broscuța cea curioasă, a învățat să aibă grijă ce își dorește. A
povestit tuturor experiența ei și de fiecare dată spunea: "ai grijă ce-ți
dorești pentru că s-ar putea să se întâmple!"
Riana este o
buburuză cochetă. Are corpul rotund, aripile roșii pătate cu pete negre.
Ea nu este o insectă oarecare. Este
delicată și de cele mai multe ori n-are astâmpăr. Ea trebuie să zboare, să
afle, să fie în centrul atenției. Se sucește brusc și cade în camera Antoniei.
Aceasta încearcă să o ia în palmă, dar nu reușește! Mica buburuză stă nemișcată
așezată pe frunza uneia dintre florile din vază.
- Buburuză-ruză
Zboară de pe frunză
Unde vei zbura
Acolo mă voi mărita!
Dar micuța
buburuză nu reacționa deloc. Apropiindu-se de ea, Antonia observă că, aceasta
era rănită, avea o aripioară frântă. Cu lacrimi în ochi aleargă la mama ei și o
roagă s-o ajute. Buburuza era grav bolnavă și avea nevoie de ea.
O ridică cu grijă
de pe frunză și o așează într-un înveliș moale și pufos. Îi bandajează
aripioară și o lasă să doarmă în continuare, veghind la capul ei micuț și
firav. Era dureros ce i se întâmplase, dar știa că numai cu ajutorul ei, micuța
buburuza poate reveni la viață.
-Te vei face
bine! Știu asta! - spune ea buburuzei.
Tristă, Antonia
adormi alături de prietena ei rănită.
Razele sorelui o
trezesc, încălzindu-i obrăjorii. Avusese un somn zbuciumat. Visase că buburuza
nu mai era. Se uită împrejur speriată. Nu o zărește nicăieri.
- Mică buburuză, unde ești?
- Bună dimineața!
- spuse o voce caldă.
- Cine ești? De
unde-mi vorbești?, strigă Antonia
- Numele meu este
Rania și vreau să-ți mulțumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine. Fără tine nu
aș fi reușit să-mi vindec aripioara.
Da, era chiar ea,
Rania, micuța buburuză. Se însănătoșise! Antonia nu reușea să-și revină! Îi
curgeau lacrimile, dar erau lacrimi de fericire. Buburuza se așeză pe degetelul
ei și plângeau împreună de emoție.
- Acum că te-ai
făcut bine, mă vei părăsi? – o întreabă Antonia, abia mai vorbind din cauza plânsului.
- Nu, nu te voi
părăsi, voi rămâne cu tine, doar suntem cele mai bune prietene! Te voi ajuta și
eu de câte ori vei avea nevoie, așa cum ai făcut și tu.
Fericite, cele
două prietene au ieșit în grădină profitând de vremea frumoasă de afară. Buburuza își pudră piciorușele cu polen și se parfumă cu
seva florilor de trandafir. Antonia privea cum, fericită, mica buburuză își desfăcea aripioarele și zbura sus tot mai
sus!
Au stat de vorbă
ore întregi.
Bubica i-a spus
câteva dintre secretele buburuzelor, secrete pe care vi le împărtășesc și eu
vouă acum.
I-a martursit că
dacă numeri trei puncte negre de pe aripile unei buburuze vei afla câte luni
norocoase vei avea de acum încolo.
Tot de la ea, Antonia
a aflat și că:
- pentru a se proteja,
buburuza se preface moartă sau secretă un lichid, la nivelul articulațiilor de
la picioare, care le dă un gust neplăcut;
- atunci când se
hrănesc buburuzele își mișcă gura dintr-o parte în alta, nu de sus în jos ca
oamenii;
- pe măsură ce îmbătrânește, petele negre de pe corpul
buburuzei se decolorează;
- o buburuză adultă mănâncă 75 de afide (păduchi de frunze)
pe zi, iar o larvă poate mânca peste 350 de afide în tot timpul stadiului de
larvă;
- o buburuză fericită o să vă indice direcția unde e ascuns
norocul, o buburuză tristă vă va îndrepta spre locul adevărurilor nespuse, iar
o buburuză îndrăgostită o să vă lase baltă, pentru că nu îi pasă decât de
iubirea ei și astfel vă va îndemna să vă căutați propria iubire, fără a cere
ghidaje, direcții și reguli de circulație.
Antonia și Rania sunt prietene și în ziua de azi.
Sașa este o
cățelusă de talie mică. Este blândă și iubitoare cu familia ei adoptivă. Nu a
avut o viață ușoară, însă soarta i-a surâs. Era bolnăvioară când instinctul a
îndreptat-o către ușa lui Roxi. Roxi, o fată blondă cu părul bălai și ochii
verzi nu a putut rămâne indiferentă atunci când a văzut-o pe Sașa. Avea o rană
vizibilă și o privire tristă. Doctorul veterinar și dragoastea lui Roxi au
făcut-o să se însănătoșească curând și să redevină cațelușa jucăușă care fusese
cândva.
Uneori este
zgomotoasă, nu suportă să audă câinii certându-se pe stradă și le ține o morală
de nu se văd. Este atât de curioasă câteodată încât se apucă să latre la
fiecare trecător, dacă îl zărește de pe balcon. Balconul este locul ei
preferat. A găsit o mică gaură unde își vâră boticul și urmărește orice
mișcare. O simte de la distanță pe Roxi și repede, repede ajunge la ușă pentru
a o întâmpina.
Într-o bună zi în
casă a apărut un nou personaj. Un câine mare, negru, de pluș.
- Cine ești tu?,
îl întreabă Sașa pe noul venit.
- Sunt Max.
- Bună, Max. Vrei să fii partenerul meu de joacă?
- Desigur, numai că eu sunt de pluș si nu pot alerga ca și
tine.
- Nu-i nicio
problemă, găsim noi un joc potrivit pentru amândoi. Merg să aduc mingea.
Sași îi place să
se joace cu mingea. "Minge" a fost unul dintre primele cuvinte pe
care le-a învățat. Atât de mult i-a plăcut joaca cu mingea încât a
învățat chiar să-și arunce singură mingea și să o aducă înapoi la locul de unde
a aruncat-o. O aruncă din capul scărilor, aleargă după ea, o prinde și o aduce
înapoi în vârful treptelor.
Jucăriile sunt preferatele ei.
Aduce mingea la Max și așteaptă ca acesta să o arunce spre
ea, însă Max nu schițează nicio mișcare. Și-a dat seama că nu e jucăria
potrivită.
Cu toate că Max era și el un cățel, se pare că nu reacționa
la nimic din ce îi propunea Sașa iar ea nu înțelegea de ce.
- Nu înteleg, chiar nicio jucărie nu îți place?
- Ba da, îmi plac
toate! Dar nu mă pot juca. Sunt de pluș. Pot fi doar îmbrățișat și pot oferi
afecțiune prin prezența mea, fără ca măcar să fac vreo mișcare.
- În regulă.
Atunci îmi dai voie ca de astăzi să dorm pe una dintre lăbuțele tale și să mai
stăm și noi de vorbă înainte de culcare? Mi-ar plăcea să-mi povestești
mai multe despre tine.
- De acord. Chiar îmi face plăcere.
Sașa și Max au devenit priteni de nedespărțit, cel puțin
atunci când vine ora de somn...
Jucăriile ajută câinii să nu se plictisească atunci când
sunt lăsați singuri acasă și chiar pot ajuta în prevenirea dezvoltării unor
probleme de comportament. Față de pisici, care sunt mai pretențioase, câinii
sunt dispuși să se joace cu orice ajunge în lăbuțele lor. Asta înseamnă că
trebuie să fim foarte atenți la modul în care se joacă prietenii noștri patrupezi,
pentru a evita orice situație nedorită.
Multe dintre
jucăriile pentru căței ar trebui să fie interactive. Câinii au nevoie de multă
activitate petrecută împreună cu
stăpânii lor. Fie că e vorba de returnarea mingiei sau frisbee sau un joc
"De-a v-ați ascunselea", câinele va utiliza energia fizică și psihică
acumulată în timpul plictiselii. Aceste activități întăresc legătura dintre om
și animalul său de companie, reduc stresul datorat izolării iar, în cazul
cățeilor plini de energie și al patrupedelor care nu au fost dresate, oferă o
foarte bună oportunitate pentru socializare.
Joacă-te împreună cu animăluțul tău de companie!
A fost o dată ca
niciodată un peruș pe care îl chema Cocorică. Locuia într-un apartament la
etajul zece într-un bloc din București. Colivia lui era una de lux și era liber
să hoinărească după bunul lui plac în toată casa, bineînțeles când nu erau
deschise geamurile apartamentului de la etajul zece. Era un mare vorbareț. Cel mai mult îi plăcea să
întrebe "Ce faci?" și să-și pronunțe numele. Îi plăcea tare mult și
să se admire în oglindă.
Cocorică era un
mare pofticios. Părinții lui adoptivi nu puteau să mănânce nimic fără el. Dacă
mâncarea nu era potrivită pentru el, nu era nicio problemă, nu refuza niciodată
un pic de miez de pâine. Ideea era să mănânce împreună. Adora ritualul meselor
în familie și ținea foarte mult la acest lucru.
Într-o bună zi,
familia lui adoptivă a trebuit să plece din oraș. Pentru a nu-l lăsa singur
acasă până la întoarcerea lor l-au lăsat în grija unei prietene care la rândul
ei avea un peruș. Atunci Cocorică l-a cunoscut pe Biju.
Biju, un peruș
ceva mai tânăr decât el, nu a fost deloc încântat de această vizită.
- Ce cauți în casa mea?
- Sunt doar într-o scurtă vizită. Nu-ți face probleme, nu-ți
voi ocupa teritoriul și nici nu îți voi afecta relația cu părinții tăi
adoptivi.
- De unde știu că spui adevărul?
- Te asigur. Mi-ar plăcea să fim prieteni.
- Trebuie să știi să-mi câștigi prietenia, spuse morocănosul Biju.
- Ce ar trebui să
fac? Învață-mă tu!
- Păi, în primul rând să nu fii prea apropiat de părinții
mei. Sunt o fire geloasă și devin nervos. Să nu poftești la meiul meu și nici la apa mea. Să păstrezi distanța.
Altfel, te voi ciuguli și nu-ți va plăcea deloc.
- Am înțeles și îti voi respecta dorința.
Cocorică era mult mai prietenos decât Bijou. Cânta
frumos, vorbea și îi uimea pe toți. Biju mocnea de ciudă. Ar fi vrut și el să
facă toate aceste lucruri însă mama lui adoptivă poate că nu a știut să fie
prea apropiată de el. Nu a știut să-i câștige încrederea și astfel el a devenit
reținut față de tot ceea ce-l înconjura. Singurul lui prieten era perușul de
plastic care locuia în colivia lui.
- Cum de ai
învățat atâtea lucruri?, s-a hotărât el să-l întrebe pe Cocorică.
- Nu mi-a fost deloc greu.
După ce m-am așezat pe suport, mama mea adoptivă a introdus
ușor mâna în colivie. Inițial, m-am ferit de mână, dar a insistat. Și ușor,
ușor am învățat să urc pe deget. Apoi, cu multă răbdare mi s-au repetat mai
multe cuvinte pe care cu timpul le-am învățat și eu.
- Da, și cu mine
s-a încercat metoda asta, dar eu nu mă las așa ușor.
- Păcat, asta
v-ar fi făcut să deveniți mai apropiați.
- Se poate. Acum
e prea târziu.
- Niciodată nu e
prea târziu. Fă tu primul pas. Vino în zbor pe umărul mamei tale adoptive, fără
frică și vei vedea că gestul tău vă va apropia.
- Ma voi gândi la asta.
Biju a ținut cont
de sfatul primit. Astfel a devenit mai prietenos și și-a dat seama că atunci când
aduci bucurie celor din jur tu însuți te bucuri și viața este mult mai frumoasă.
- Mulțumesc
pentru ajutorul tău, Cocorică. Mă simt mult mai bine acum. Simt ca într-adevar
eu și mama mea adoptivă am devenit cei mai buni prieteni. Eu cânt frumoase
triluri, iar ea mă mângaie cu grijă. Se produce un schimb de energie care ne
binedispune pe amândoi. Îți sunt recunoscător.
- Mă bucur pentru voi.
A sosit ziua în care cei doi peruși și-au luat la revedere,
însă se gândesc unul la celălalt cu mult drag și așteaptă cu nerăbdare să se
revadă.
Cristina și George sunt doi copii cuminți și respectuoși. Ei
adoră animalele. Astăzi vor merge să-l cunoască pe Delfi.
Delfi, delfinul
cel vesel. Este prietenos și jucăuș. El este copilul delfinariului. Mulți
oameni vin să-i privească ghidușiile.
Este o zi
fierbinte de vară, iar cei doi frați, însoțiți de părinții lor, sunt
nerăbdători să ajungă la delfinariu.
- Abia
aștept să-l vad pe Delfi am auzit atâtea
despre el, spune încântată Cristina.
Corpul lui este acoperit
cu o piele foarte netedă ceea ce îl ajută să fie un bun înotător, înotând cu o
viteză cuprinsă între 40 - 60 kilometri pe oră. Pielea are culoarea gri, unele
rase având și pete de culoare mai închisă.
Cu ajutorul
aripioarelor, delfinii își păstrează direcția de înot. Totodată, ele sunt
folosite în timp ce delfinii înoată unul aproape de celălalt, atingându-se cu
aripioarele în semn de prietenie.
Delfinii au între
12 și 200 de colți. Pe întreaga durată a vieții, delfinii nu își pierd niciun
colț. Ei dorm puțin, plutind la suprafața apei și
ridicându-se din când în când pentru a respira...
Am auzit atâtea despre Delfi și mă bucur enorm
că în curând îl voi cunoaște și personal.
Nu după mult timp
ea îl privea fascinată pe Delfi, care făcea tot felul de ghidușii. Acesta face
un salt și le zâmbește celor doi copii.
- Oau! Ce drăguț!
spune George. Oare cu ce se hrănește de e așa zglobiu?
- Nu știu. Hai
să-l întrebăm, propune Cristina.
- Delfi, tu ce
mănânci?
- Orice fel de
pește, răspunse acesta și făcu încă un salt spre amuzamentul copiilor.
- Am auzit că
voi, delfinii, salvați oameni și vindecați copiii autiști....
- Da, așa este!
Noi iubim copiii și oamenii în general! Prin contactul cu noi copii devin mai
deschiși. Unul dintre frații mei, care trăieste în Marea Nordului a salvat de
curând un marinar, care căzuse în apă!
- Este minunat!
spune Cristina. Dar, doar în Marea Nordului trăiesc frații tăi?
- Nu, în toate oceanele și mările lumii.
Dintr-o dată, la
delfinariu se produce o mică zarvă....Un
copil căzuse în apă, din dorința prea mare de a se apropia de zglobiul delfin. Imediat Delfi face un salt și intră sub apă
aducîndu-l la suprafață pe micuț! Toată lumea aplaudă! Cristina și George sunt
și ei uluiți.
- Iată ce întâmplare!
Am fost părtași la această acțiune de salvare și tocmai ce ne povestea despre
curajul fraților lui. Și el
este un erou! Îi spune Cristina fratelui ei.
- Într-adevar! Bravo,
Delf! Strigă încântat George.
- Mulțumesc, dragii mei!
- Acum noi trebuie să ne luăm rămas bun de la tine, spun
copiii.
- Mi-a părut bine de cunoștință! Dacă veți mai întâlni alți
delfini, vă rog, să-i salutați din partea mea, să le spuneți că mi-e dor de ei
și că aflu despre faptele lor, ceea ce mă face să fiu mândru!
- Așa vom face! Ne bucurăm că am putut sta de vorbă cu
tine.Te iubim Delfi și vom mai veni să te vizităm !
- Mulțumesc copii și eu vă iubesc. Să fiți cuminți și să
nu-i supărați pe părinți!
A fost o zi minunată și o experiență de neuitat pentru cei
doi frați.
Colorat e ca o floare,
Trupul fin și mic el are,
Zboară vara pe câmpie,
Spuneți ce-ar
putea să fie?
Flu-flu este un
fluturaș gingaș, cu aripioare poleite în culori vii. El dă târcoale unui câmp
multicolor, plin cu flori superbe. Bate rapid din aripioarele delicate, indecis
asupra cărei flori să poposească. Într-un final alege o floare cu petale mari
roșiatice, de pe care alunecă bobițe de rouă.
Să zbori din
floare în floare, să sorbi de ici-colo câte puțin nectar, să te tolănești la soare
când dorești — fluturele pare să fie întruchiparea vieții lipsite de griji. Însă
în lumea insectelor, lucrurile nu stau întotdeauna precum par.
Există dimineți
când pur și simplu nu se pot mișca deloc. Problema lor constă în temperatura corpului, care
fluctuează în funcție de mediul ambiant. După ce petrec o noapte friguroasă
cocoțați pe o frunză, sângele lor este atât de rece, încât de-abia pot să se
miște, cu atât mai puțin să zboare. Așa că trebuie să aștepte soarele.
Dacă ziua nu este
prea caldă, se opresc din când în când pentru o nouă terapie solară. Astăzi
însă sorele strălucește puternic.
De ceva timp lui
Flu-flu nu-i mai arde insă de nimic. Nu visează decât la frumoasa Isabela, o
femelă fluture, care atunci când zâmbește la soare îl face pe Flu-flu să
tremure de emoție. Este minunată. Este prințesa sufletului lui.
Având o durată de
viață care rareori depășește câteva săptămâni, nu este deloc timp de pierdut,
iar găsirea unui partener în lumea fluturilor nu este o muncă ușoară -
presupune răbdare eroică și insistentă. Iar fluturașul nostru cunoaște toate
aceste lucruri.
Pentru fluturi nu
există "dragoste la prima vedere". Ei sunt niște miopi notorii și
confundă foarte des indivizii dintr-o altă specie cu cei din specia lor. Acest
lucru conduce adesea la o alergare fără rezultat care se sfârșește atunci când
îndrăgostitul fluture își dă seama, în cele din urmă, că l-au înșelat ochii.
Nu este cazul lui
Flu-flu. El știe, simte că Isabela este aleasa sufletului lui. Nu a fost
"dragoste la prima vedere", a observat-o mult timp și încet, încet a
început să simtă un fior în stomac. Fluturilor le place să spună atunci când se
îndrăgostesc că "simt oameni în stomac", așa cum oamenii "simt
fluturi în stomac" atunci când trăiesc astfel de sentimente.
Pentru a complica
și mai mult lucrurile, Isabela, nu este receptivă. Înflăcăratul Flu-flu zboară
cu insistență în jurul ei, într-un gen de vals aerian rapid, sperând ca, până
la urmă, să o convingă să-l admire. Însă acest balet spectaculos al fluturelui
ajunge, de obicei, la un sfârșit brusc atunci când ea își ia zborul, lăsându-l
pe nefericitul fluture să-și continue căutarea.
Flu-flu nu
dorește să caute altceva. Într-un zbor lin dar rapid ajunge aproape de ea.
- Isabela, nu ai
vrea să zburăm împreună până la soare?
Isabela pare că nici nu-l aude.
- Este o zi așa
superbă, la fel de superbă ca tine! Te rog, însoțește-mă! Hai să profitam
împreună de razele soarelui.
Isabela nu dă
niciun răspuns.
Flu-flu nu
renunță și răspândește "pulberea dragostei", un parfum amețitor, special conceput pentru a
agita femelele din specia lui. Chiar dacă pulberea dragostei nu este garanția
succesului, ea face minuni atunci când masculul gasește, în sfârșit, o femelă
binevoitoare. Cu ajutorul pulberei se pare că reușește să o convingă și încet,
încet Isabela se lasă cucerită.
- Bine, hai să
plutim împreună în zbor până la soare.
Flu- flu radia de
fericire. În sfârșit era alături de aleasa sufletului lui.
În zborul lor s-a
mai alăturat încă un fluturas, un frate al lui Flu-flu. Au râs, au povestit împreună până când soarele a
intrat în nori.
Dacă îi vei vedea
și tu în zbor, să-i admiri și să te bucuri pentru că e semn bun dacă vezi trei
fluturi zburând împreună.
Dora, o fetiță de
5 anișori, iubea foarte mult păsările. S-a atașat enorm de cei doi pui de
guguștiuc care s-au născut în cuibul făcut de părinții guguștiuc pe balconul
ei. Aceștia aveau penajul cenușiu-brun pe spate și pe pântece, cu o dungă
neagră pe gât. I-a urmărit de la depunerea ouălelor și clocitul lor, până la
hrănirea lor și învățarea primelor lecții
de zbor.
Fetiței îi plăcea
să privească cum perechea de guguștiuci făceau cu schimbul pentru a-și apăra
puișorii, pentru a nu-i lăsa singuri. Pentru a da și ea o mână de ajutor, Dora
le punea în fiecare zi miez de pâine și apă. Însă, puii au crescut și
într-o bună zi au plecat în lumea largă...
Mama Dorei a citit tristețea pe chipul fetiței și a hotărât
să-i facă o surpriză.
Era o frumoasă zi
de primăvară când mama a cumpărat doi puișori de găină.
Aceștia aveau o
privire caldă și un puf atât de galben de parcă erau doi bulgări de aur. Abia
ieșiseră din cuibar și se grăbeau să primească botezul soarelui.
Ajunși în casa
Dorei aceasta le dădu să mănânce mălai
umezit cu apă și le confecționă un țarc
de nuiele unde aveau să doarmă. Puișorii cu piciorușele lor încă nesigure s-au
cuibărit și au adormit în scurt timp.Tare curioși dis de dimineață au pornit
încet, încet să verifice împrejurimile. Mergeau unul lângă altul și se țineau
după picioarele Dorei. Nu
merseră mult și dădură peste un “monstru”. S-au speriat și au început să
tremure.
- Nu vă speriați,
eu sunt Dante, câinele. Unde ați plecat așa hai-hui ?
- Vrem să
cunoaștem și noi împrejurimile și să ne găsim un prieten.
- Dacă vreți,
putem fi prieteni și vă pot arăta eu împrejurimile, eu sunt câinele casei.
- Suntem încântați.
- Iată, aici se
află camera Dorei. Acestea sunt păpușile ei, să aveți grijă și să nu deranjați
nimic, ține foarte mult la ele. Acolo este balconul. Să nu ieșiți niciodată
acolo pentru că ați putea cădea.
- Am înțeles,
Dante. Iți mulțumim pentru amabilitatea ta.
A doua zi puișorii simțind nevoia să ciugulescă și cum
pe balcon au zărit un ghiveci cu iarbă s-au grăbit să ajungă acolo. Uitaseră că
Dante le spusese să nu meargă acolo pentru că vor fi în pericol. Ciuguleau
fericiți când deodată unuia dintre ei îi scăpă un picioruș printre gratiile de
la balcom. Începură să strige disperați după ajutor.
- Piu, piu! Ajutor!
Dante îi auzi și veni în grabă . Îl trase ușor și
foarte grijuliu cu lăbuța lui pentru a nu-l strivi.
- V-am spus să nu
ieșiți pe balcon pentru că este periculos. De ce ați făcut asta?
- Am vrut să
ciugulim. Îți mulțumim pentru ajutor. Ești un prieten de nădejde.
- Vă rog, fiți
mai atenți și atunci când vreți ceva atrageți atenția Dorei sau spuneți-mi mie
și vă voi ajuta.
Puișorii au ajuns
doi cocoși adevărați. Au învățat să strige “cucurigu” și să trezească întreaga
casa în fiecare dimineață.
A sosit vremea să
fie duși la țară, la bunicii Dorei, nu mai puteau fi crescuți într-un
apartament.
- La revedere
Dante, vei rămâne prietenul nostru! Nu vom uita niciodată ce ai făcut pentru
noi!
- La fiecare
sfârșit de săptămână ne vom revedea pentru că
o însoțesc pe Dora săptămânal când îți vizitează bunicii. La
revedere, dragilor!
Dante și cei doi cocoși au rămas prieteni până în ziua de azi
și se bucură împreună de fiecare sfârșit de săptămână.
Alexandru este un
băiețel cu părul negru ca pana corbului și ochii de un verde magnific.
Micuțul Alexandru
tocmai s-a întors de la școală. A scos din ghiozdan cărțile, caietele și penarul. S-a spălat pe
mâini și s-a îndreptat spre bucătărie. Mama îl aștepta la masă. După terminarea
mesei acesta se ridică și îi mulțumește mamei lui pentru mâncarea delicioasă.
- Saru'mana pentru masă, îi spune el mamei.
- Să-ți fie de
bine, dragule și să crești mare!
La întoarcerea în cameră găsește penarul deschis, iar o voce
striga parcă implorând:
- Te rog,
scoate-mă de aici! Vreau să vorbesc cu tine.
Copilul uimit se
uită de jur împrejur, dar nu zăreste pe nimeni. Vocea se auzea dinspre
penar. Se uită mai atent și vede stiloul. Îi scoate capacul și-l privește
atent.
- Tu vorbeai?
- Da, eu. Am nevoie de cerneală și te rog ca atunci âand
scrii să nu mai apeși tare pentru că mă doare, iar penița mea se va strica!
Alexandru își cere scuze, îl umple cu cerneală și îl așează
pe caiet.
- Nu vrei să-ți scrii temele?
- Ba da, dar încă
sunt uimit! Cum de poți vorbi?
- Și noi,
stilourile avem viață. Pe când era student la Paris, inventatorul roman,
Petrache Poenaru, a inventat primul stilou cu pompiță, iar Lewis Edson Waterman
a inventat stiloul cu pompiță ce se poate umple prin intermediul peniței, asta
se întâmpla în 1884. Ei sunt cei care ne-au dat viață.
- Foarte interesant! Nu știam. Ce îmi mai poți spune despre
tine? Pentru că eu înafară de faptul că ești un instrument de scris care aplică
cearneală pe o foaie de hârtie, nu mai știu altceva.
- Ma bucură
curiozitatea ta. Ce aș putea să-ți mai povestesc? Ei, bine! Cele mai vechi stilouri
sunt penele de scris și tocurile. Aceștia sunt stramoșii mei.
- Dar, în afara de elevi mai folosește și altcineva stiloul?
- Da. Unii spun
că stiloul este limba gândului. Cu ajutorul nostru s-au semnat documente
și tratate importante.
Mai târziu au apărut și pixurile cu bilă create de ungurul
Lazlo Biro.
- Care este
diferența dintre tine și pix?
- Diferența
dintre stilouri și pixuri este considerabilă. Punctul forte al pixului este
rezistența acestuia, însă la succesul său a contribuit și faptul că rezervorul
ce conținea o cerneală specială era suficient de încăpator pentru a scrie mai
multe scrisori sau chiar câteva capitole de carte, cerneala uscându-se imediat.
De asemenea, cerneala unui pix este mai vâscoasă decât a unui stilou.
Până în prezent,
se pare că nimeni nu a reușit să rezolve principala problemă a pixurilor cu
bilă: scurgerea pastei.
- Iți mulțumesc.
Am aflat lucruri noi și de azi vei fi prietenul meu pentru că mi-ai povestit despre tine și pentru că îmi
pot exprima liber ideile cu ajutorul tău. Promit că de fiecare dată când se termină cerneala te voi reîncărca și nu voi mai apăsa puternic
pentru a nu-ți strica penița!
- Prea multă lume
scrie cu pixul. Nimeni nu mai întreabă astăzi "Ai cumva un stilou, te
rog?" pentru că s-ar face de râs, pesemne. Aproape c-au sugrumat și
"te rog-ul" din întrebare și a rămas doar un subțire… "Ai un
pix?".
- Iți înțeleg
supărarea, spune baiețelul. Însă de azi, te asigur că eu îți voi fi cel mai bun
prieten.
- Mulțumesc. Și
eu te asigur de prietenia mea.
De atunci,
Alexandru și-a făcut temele mai conștiincios, nu a mai apăsat pe peniță și nu a
mai uitat niciodată să reîncarce stiloul.
Lili este un pui de broască țestoasă. A fost dăruită unui
cuplu de tineri care atunci când și-au schimbat domiciliul au lăsat-o pe micuță
într-o oală cu apă în apartamentul gol. De acolo a ajuns la Teo, o fetiță blondă cu ochișori de un albastru ireal. Teo
era prea micuță și nu se putea ocupa de Lili, așa că iarăși, cursul vieții lui
Lili a luat o altă întorsătură. Norocul i-a surâs și nu a rămas fără părinți
adoptivi. A ajuns într-un alt apartament, la etajul trei, într-un cartier din
București.
Aici a fost
cazată într-un acvariu special, dotat cu o mică insuliță unde lui Lili îi
plăcea foarte mult să stea întinsă la soare.
Într-o bună zi,
broscuța noastră, fiind o fire cam curioasă a ieșit tiptil, tiptil din acvariu
și a început să străbată întreaga cameră. Mersul ei se auzea ușor pe parchet.
Îi plăcea enorm să se plimbe. Îi plăcea să se uite la televizor și să asculte
ceea ce vorbeau oamenii.
Nu mică i-a fost
mirarea când a văzut că nu era singurul animăluț din acea casă. S-a trezit dând ochi în ochi cu
o pisicuță. O pisicuță deloc curajoasă. Când privirile lor s-au întâlnit pisicuța a luat-o la goană.
- Hei, stai nu te
grăbi așa! Eu sunt Lili, tu
cine ești?
- Sunt Pisi.
Pisi nu avea deloc încredere în nimeni, nici chiar în ea
însăși. De fiecare dată când vroia să facă ceva se întreba: "Oare ce vreau
să fac este un lucru bun sau rău?".
Toate acestea se întâmplau pentru că mai mereu era certată
când făcea o boacănă și acest lucru o determina să aibă regrete și să-i fie
teamă. Ea chiar nu făcea boacane cu intenție, pur și simplu se întâmpla. Așa
s-a întâmplat și când din dorința prea mare de a se împrieteni cu peștișorul
auriu a dărâmat acvariul iar mama ei adoptivă a certat-o îngrozitor.
Lili și pisicuța s-au apropiat una de cealaltă și cât era
ziua de mare stăteau la taclale. Lili devenise o țestoasă foarte înțeleaptă și
dornică de a împărtăți din înțelepciunea ei. Într-o zi i-a spus pisicuței o
poveste plină de tâlc care suna cam așa:
A fost o dată o bătrănă broască țestoasă care avea grijă de
o fetiță. De câte ori fetița era tristă bătrâna țestoasă îi reamintea cele trei
cuvinte despre care și ea la rândul ei le aflase de la străbunica ei. Aceste
cuvinte încurajatoare erau:
- Ești BUNĂ!
Asta înseamnă să-i respecți pe cei din jur chiar dacă nu ești
de acord cu ceea ce fac sau zic. Să fii tolerantă și să nu te cerți. Să fii
generoasă și să nu aștepți răsplată pentru faptele tale bune. Să împarți cu cei
din jur ceea ce tu ai și să mulțumești de fiecare dată când ceilalți îți oferă
sprijinul lor.
- Ești INTELIGENTĂ!
Să nu te cerți nici măcar atunci când ești nedreptățită. Să nu regreți pentru că tot ce ți se
întâmplă se întâmplă cu un scop. Să înveți de la tot ce te înconjoară. Să nu te
condamni atunci când greșești, dacă nu greșești nu evoluezi și orice om
greșește.
Să nu uiți că atunci când nu cauți scuze pentru a nu face
ceva, devii mai inteligentă.
- Ești IMPORTANTĂ!
Ești o persoană
importantă pentru cei din jurul tău.
De câte ori
fetița auzea acestea se insenina și uita de tristețe.
Pisicuța a
ascultat cu mare atenție povestea lui Lili. I-a plăcut atât de mult încât a
povestit-o și ea la rândul ei și i-a ajutat pe alții să-și crească încrederea
în ei înșiși așa cum și Lili, țestoasa înțeleaptă, a ajutat-o pe ea.
Antonia iubește
foarte mult poneii. În fiecare seară mama trebuia să-i citească Antoniei o poveste despre
aventurile minunate ale poneilor. Altfel, fetița nu putea adormi.
Într-una din seri
însă, cartea despre ponei a fost de negăsit… Mama i-a citit o altă poveste, dar
în zadar. Cu toate că știa povestea pe dinafară gândul că Prințesa Celestia nu
îi călăuzește drumul către lumea viselor nu-i dădea pace. Prințesa Celestia este
cea responsabilă pentru consilierea
poneilor mici atunci când au întrebări sau probleme. Ea este preferata
Antoniei.
Dezamăgită din
pricina acestei nefericite întâmplări, Antonia reușește cu greu sa adoarmă și dintr-o
dată…
Fetița se află în
lumea fantastică a poneilor. Totul este luminos și plin de viață. Ea aleargă
fericită prin curtea Palatului fermecat. Îi zărește pe Rarity și Pinkie
Pie.
- Hei, Rarity!, strigă Antonia. Unde o pot întâlni pe
Prințesa Celestia?
- Bună Antonia! Mă bucur că ai venit să ne vizitezi.
Celestia este împreună cu Fluttershy. Acesta avea o problemă căreia nu-i putea da de cap și avea nevoie de
ajutorul ei. Dacă vrei mergem împreună s-o căutăm. Însă ce s-a întâmplat? Îmi
poți spune?
- Vreau să mă
ajute să găsesc cartea despre voi. Altfel, eu nu pot adormi. Nu pot adormi
decât în momentul în care mama îmi
citește o poveste despre lumea voastră magică.
- Da, aceasta
este o problemă. Cu o altă poveste ai încercat?
- Da, dar
nimic nu funcționează. Am nevoie de povestea despre ponei.
- Am înțeles.
Hai să mergem împreună la Fluttershy. Sigur acolo o vom găsi pe Celestia.
Antonia zboară fericită pe spatele lui Rarity. Este minunat
ceea ce i se întâmplă.
- Bună, Celestia. Te putem deranja? Antonia are o
problemă.
- Bună, dragii mei, spune Celestia. Nu-i nici un deranj.
Îmi face plăcere să vă văd. Ce s-a întâmplat, Antonia dragă? Cu ce îți pot fi
de folos?
- Nu pot adormi decât auzind-o pe mama cum îmi citește
povești din cartea despre ponei, iar acum cartea a dispărut. Ce mă fac?
Ajută-mă, te rog să o găsesc!
- Nu știu exact unde este cartea însă te pot ajuta cu
câteva sfaturi pentru un somn liniștit.
- Spune-mi-le, te rog!
- Camera trebuie să fie curată și ordonată, aceasta va
duce la un somn sănătos. Ora de mers la culcare trebuie să fie aproximativ
aceeași. Copiii au nevoie de 10-12 ore de somn. Cina
ar trebui să fie urmată de activități de seară relaxante și liniștitoare. Fă
o baie sau un duș cald înainte de a începe rutina de seară. Folosește un produs
de baie calmant cu arome relaxante pentru copii . O dată ce ai ajuns în
pat nu mai coborî pentru tot felul de scuze. Fii sigură că ai apă pe noptieră și
acces la toaletă. Ca parte a rutinei nu uita să spui “Noapte bună!” celorlalți membrii ai
familiei.
- Antonia, este timpul să te trezești! Se auzi vocea mamei.
Antonia deschide
ochii și îi povestește mamei despre întâlnirea cu poneii.
- Foarte
frumos și foarte utile sfaturile Prințesei Celestia, spuse mama.
Acum, hai să ne
pregătim pentru o nouă zi.
În timp ce își
aranja așternuturile de pe pat, Antonia găsește cartea despre ponei. Se afla
sub pernă. Minunat! Cu siguranță, Celestia o găsise și a făcut astfel încât
Antonia să o vadă. Fetița era sigură de asta!
Știai că…
Poneii sunt o rasă de cai caracterizată printr-o greutate
mică a corpului și o talie redusă, originară din regiunile cu climat rece și cu
vegetație săracă ale Angliei și ale Peninsulei Scandinave?
Lead
Vino împreună cu Antonia în lumea magică a poneilor și ține
cont de sfaturile Prințesei Celestia pentru a avea un somn sănătos și liniștit!
10 POVEȘTI DESPRE PRIETENIE
(pentru
copii cu vârste cuprinse între 4-6 ani)
Texte: Simona Ioniță
Ilustrații: Antonia Nweke (5 ani)
